Dialogul, cale spre apropiere

Niciodată în istoria sa, pământul nu a fost atât de populat şi oamenii în legătură între ei ca astăzi: sute de canale de televiziune, sateliţi, internet, telefon mobil, fără să uităm de radio, cinematograf etc. Acestea au făcut ca lumea să devină din ce în ce mai mică, un adevărat "sat global". Dar, paradoxal, creşterii abrupte a comunicări nu-i corespunde şi creşterea solidarităţii între locuitorii planetei, îmbunătăţirea cantitativă de comunicare nu este direct proporţională cu îmbunătăţirea calităţii sale: globalizarea comunicării nu realizează o unitate, doar o piaţă mare unde se învârt şase miliarde de singuratici care discută, vorbesc între ei cu mare dificultate.

Şi totuşi, pentru că omul este o fiinţă relaţională, el nu se poate împlini, nu se poare realiza, decât în relaţie, în relaţie cu Dumnezeu, cu ceilalţi oameni şi cu sine însuşi, şi asta pentru că suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, un Dumnezeu format din trei persoane care sunt permanent în relaţie.

De aceea, pentru a veni în ajutorul omului, Dumnezeul lui Israel şi a lui Isus din Nazaret, care este Dumnezeul revelaţiei şi, prin urmare, al comunicării, se descoperă şi începe un dialog cu oamenii. Ca şi în orice alt dialog, şi Dumnezeu intră într-o dinamică al apelului şi al răspunsului. Dumnezeu, ca "apelant" comunică, se adaptează limbii noastre, se adaptează la condiţiile "staţiei receptoare" - inima omului. Acest lucru ne descoperă nemăsuratul mister al iubirii lui Dumnezeu faţă noi. Este tipic iubirii de a coborî până la nivelul celui iubit. Când Dumnezeu, în marea sa bunăvoinţă, a luat iniţiativa de a propune omului împărtăşirea vieţii sale divine, intră în dialog cu omul, iar pentru a realiza această comunicare cu omul, Dumnezeu a făcut şi mai mult: a devenit el însuşi om. Se realizează un adevărat salt al calităţii comunicării: în Fiul său, Isus din Nazaret, Cuvântul veşnic făcut trup, Dumnezeu nu doar dialoghează şi rămâne invizibil, aşa cum era în cuvintele profeţilor şi înţelepţilor din Israel, dar se face el însuşi prezent, personal.

Isus este marele "constructor de punţi", care pune în legătură părţi îndepărtate şi opuse - Dumnezeu şi omul - , rupe zidul de separare între Dumnezeu şi om, ne pune "on-line", "în reţea" cu Tatăl . În predica sa, Isus se manifestă şi realizează mântuirea, dialoghează şi pune în dialog, anunţă şi denunţă, ţipă şi tace, intră în polemică, dar întotdeauna se pune într-o relaţie. Prin acţiunile sale şi cuvintele sale, mai ales în evenimentul pascal, Cristos dezvăluie definitiv şi neechivoc chipul milostiv al lui Dumnezeu Treime, în care comuniunea deplină între Persoane le împiedică să fie singure.

Isus comunicând cu persoanele din Evanghelie, vindecând şi vorbind cu acea persoană care a fost surdo-mută, totodată ne vorbeşte şi nouă, fiecărui om: mai ales acelui om închis în sine însuşi, neospitalier şi inaccesibil.

Este necesar să nu uităm că istoria noastră personală a început la botez, şi cu noi Isus a realizat o minune, am fost vindecaţi de surditate şi de egoism şi de muţenia necomunicării şi am fost introduşi în "reţeaua" Bisericii: putem să-l ascultăm pe Dumnezeu care ne vorbeşte şi să ne proclamăm reciproc iubirea sa, putem să ne mărturisim credinţa noastră, putem comunica minunile sale pe care le întâlnim la tot pasul în călătoria vieţii noastre.

Oare nu e adevărat că suntem surzi cu inima atunci când, din cauza mândriei şi a egoismului, prinşi de grijile zilnice şi în special de goana după lucrurile acestei lumi, nu dăm atenţie cuvântului pe care Dumnezeu ni-l adresează prin Biblie sau prin Biserică? Găsim tot felul de pretexte pentru a nu asculta glasul lui Dumnezeu: nu avem timp pentru lectura Sfintei Scripturi, ni se pare că predica ce explică cuvântul divin este plictisitoare şi aşa mai departe. Şi creştinul poate deveni surd la glasul lui Dumnezeu din conştiinţa sa, la necesităţile aproapelui său, iar din această cauză poate deveni şi mut, uitând să-şi deschidă buzele pentru a-l lăuda pe Dumnezeu, pentru a-i cere ajutorul, sau pentru a adresa aproapelui o vorbă de încurajare, de speranţă. Se spune că odată s-au întâlnit doi rabini ce se cunoşteau de foarte multă vreme. Primul i-a reproşat însă celui de-al doilea: "Tu nu îmi eşti prieten adevărat, căci nu ai citit în sufletul meu care este suferinţa mea şi nu m-ai ajutat!" Celălalt a replicat: "Tu eşti cel care nu îmi eşti prieten adevărat, căci nu mi-ai spus care este suferinţa din sufletul tău, pentru ca să te ajut!"

Avem aşadar şi noi nevoie de a fi vindecaţi de această surzenie a inimii, a sufletului, pentru ca după aceea să ne deschidem buzele pentru a proclama măreţia şi iubirea incomensurabilă a Domnului. De multe ori, cuplurile şi familie trăiesc într-o lume izolată, din cauza preocupării pentru lucrurile materiale, întâlnirilor superficiale şi trecătoare, din cauza incapacităţii de a asculta pe fiecare cu răbdare. Auzim, dar nu ascultăm. Nu permitem ca ceilalţi să se aprope de noi, de intimitatea noastră. Cuvântul altora, un cuvânt care poate încurajator sau poate reprezenta o cerere de ajutor, poate fi destinat să rămână, din păcate, de multe ori fără răspuns. Avem astăzi posibilitate să discutăm fără restricţii cu persoane din America şi din Australia, dar, din păcate, nu găsim timp şi disponibilitate de a discuta cu cel de lângă noi.

E nevoie să ne deschidem urechile şi inima noastră şi să ascultăm! Şi, de asemenea, să ne deschidem sufletele noastre pentru a-l asculta pe Duhul, care prin conştiinţa noastră ne spune şi ne călăuzeşte în realităţile vieţii care astăzi, ca întotdeauna, nu este o viaţă uşoară.

Trebui să deschidem gura şi inteligenţa pentru a ne exprima în mod clar dorinţele noastre, exigenţele vieţii de cuplu şi de familie. Dacă n-o facem noi, o vor face alţii pentru noi. Să nu permitem puterilor politice şi chiar şi celor religioase să decidă ce este cel mai bine pentru familie şi pentru cuplu, pentru tinerii şi copiii noştri fără a ne consulta şi fără a ţine seama de părerea noastră. Da, chiar şi în Biserică şi nu doar în societate este foarte important să recuperăm capacitatea de a vorbi, ca oamenii să-şi exprime atât experienţa lor de viaţă de familie şi de cuplu cât şi propria experienţă împreună cu Dumnezeu. Acest lucru este o îmbogăţire şi un ajutor pentru toţi.

Dacă Domnul ne face darul capacităţii de a asculta cuvântul său şi de a proclama cu buzele bunătatea sa, tot el ne va cere şi cont de cum am folosit acest dar. Este necesar să ne supunem deseori unui examen al conştiinţei cu privire la acest fapt. Ne putem întreba cât timp dedicăm ascultării cuvântului lui Dumnezeu din Biblie. În viaţa de familie şi de cuplu: Vorbim? Cât timp dintr-o zi este dedicat pentru a vorbi într-adevăr cu soţul, soţia, pentru a vorbi despre dorinţele, despre greutăţile de la muncă? Sau cât timp ne petrecem în comunicări banale, "comunicări de serviciu"? Privim? Cat timp ne petrecem uitându-ne în ochii celeilalte persoane, încercând să vedem prin ochi neliniştile inimii, temerile, aşteptările? Ascultăm? Cat timp dedicăm celeilalte persoane, ce are ea de spus, fără ca să ne gândim deja la ce trebuie să spunem noi sau, mai rău încă, la ce va trebui să facem mâine? Apoi, cu copii: Vorbim noi cu ei despre lucruri profunde, despre preocupări, greutăţi, temeri, dar chiar şi despre bucurii? Îi privim în ochi, cel puţin o dată pe tot parcursul zilei? Îi ascultăm noi cu adevărat? Sau atunci cand vorbim în timp ce-i însoţim la grădiniţă sau la şcoală, gândul nostru este deja la locul de muncă?

La fel ne putem întreba cum folosim acest mare dar al vorbirii! Oamenii de ştiinţă au constatat că un om în timpul unei zile pronunţă în medie de la patru mii la şase mii de cuvinte. Dacă cineva ar transcrie aceste cuvinte din timpul unui an s-ar forma o bibliotecă întreagă. Oare am fi mulţumiţi dacă am citi ceea ce noi am rostit cu gura noastră? Cu siguranţă ne-ar părea rău pentru prea multa vorbărie, pentru că prea puţin am vorbit cu Dumnezeu şi despre Dumnezeu şi prea mult am vorbit de rău pe alţii, judecând fără rost, spunând neadevăruri sau chiar bârfind.

De aceea Domnul Isus spune fiecăruia dintre noi: "Effata", adică deschide-te! Deschide-ţi inima la glasul meu şi la iubirea mea! Deschide-ţi urechile inimii la şoaptele Duhului Sfânt care îţi spune să te împaci cu mine şi să obţii iertarea mea printr-o spovadă bună! Deschide-ţi buzele pentru a mărturisi minunile pe care le-am făcut în tine! Deschide-ţi buzele pentru a ajuta, a mângâia pe fraţii în necazuri! Deschide-te! Iar noi ştim că Domnul Isus poate realiza şi în noi această minune, important e ca noi să îl lăsăm să intre în sufletele noastre. Iar prin forţa cuvântului său, Isus ne va deschide urechile sufletului şi ne va dezleaga şi nouă limba pentru a fi cu adevărat în relaţie cu Dumnezeu şi între noi oamenii.

Pr. Adrian Blăjuţă

254 vizualizări

© 2009 - 2010: Parohia Romano-Catolică "Fericitul Ieremia" Bacău
Str. Digu Bârnat, 4, 600349-Bacău; tel. 0234/577471; e-mail: pfibacau@gmail.com