| |
|
|
|
Dialogul, cale spre apropiere
Și totuşi, pentru cã omul este o ființã relaționalã, el nu se poate împlini, nu se poare realiza, decât în relație, în relație cu Dumnezeu, cu ceilalți oameni şi cu sine însuşi, şi asta pentru cã suntem creați dupã chipul şi asemãnarea lui Dumnezeu, un Dumnezeu format din trei persoane care sunt permanent în relație.
Isus este marele "constructor de punți", care pune în legãturã pãrți îndepãrtate şi opuse - Dumnezeu şi omul - , rupe zidul de separare între Dumnezeu şi om, ne pune "on-line", "în rețea" cu Tatãl . În predica sa, Isus se manifestã şi realizeazã mântuirea, dialogheazã şi pune în dialog, anunțã şi denunțã, țipã şi tace, intrã în polemicã, dar întotdeauna se pune într-o relație. Prin acțiunile sale şi cuvintele sale, mai ales în evenimentul pascal, Cristos dezvãluie definitiv şi neechivoc chipul milostiv al lui Dumnezeu Treime, în care comuniunea deplinã între Persoane le împiedicã sã fie singure. Isus comunicând cu persoanele din Evanghelie, vindecând şi vorbind cu acea persoanã care a fost surdo-mutã, totodatã ne vorbeşte şi nouã, fiecãrui om: mai ales acelui om închis în sine însuşi, neospitalier şi inaccesibil. Este necesar sã nu uitãm cã istoria noastrã personalã a început la botez, şi cu noi Isus a realizat o minune, am fost vindecați de surditate şi de egoism şi de muțenia necomunicãrii şi am fost introduşi în "rețeaua" Bisericii: putem sã-l ascultãm pe Dumnezeu care ne vorbeşte şi sã ne proclamãm reciproc iubirea sa, putem sã ne mãrturisim credința noastrã, putem comunica minunile sale pe care le întâlnim la tot pasul în cãlãtoria vieții noastre.
Avem aşadar şi noi nevoie de a fi vindecați de aceastã surzenie a inimii, a sufletului, pentru ca dupã aceea sã ne deschidem buzele pentru a proclama mãreția şi iubirea incomensurabilã a Domnului. De multe ori, cuplurile şi familie trãiesc într-o lume izolatã, din cauza preocupãrii pentru lucrurile materiale, întâlnirilor superficiale şi trecãtoare, din cauza incapacitãții de a asculta pe fiecare cu rãbdare. Auzim, dar nu ascultãm. Nu permitem ca ceilalți sã se aprope de noi, de intimitatea noastrã. Cuvântul altora, un cuvânt care poate încurajator sau poate reprezenta o cerere de ajutor, poate fi destinat sã rãmânã, din pãcate, de multe ori fãrã rãspuns. Avem astãzi posibilitate sã discutãm fãrã restricții cu persoane din America şi din Australia, dar, din pãcate, nu gãsim timp şi disponibilitate de a discuta cu cel de lângã noi. E nevoie sã ne deschidem urechile şi inima noastrã şi sã ascultãm! Și, de asemenea, sã ne deschidem sufletele noastre pentru a-l asculta pe Duhul, care prin conştiința noastrã ne spune şi ne cãlãuzeşte în realitãțile vieții care astãzi, ca întotdeauna, nu este o viațã uşoarã. Trebui sã deschidem gura şi inteligența pentru a ne exprima în mod clar dorințele noastre, exigențele vieții de cuplu şi de familie. Dacã n-o facem noi, o vor face alții pentru noi. Sã nu permitem puterilor politice şi chiar şi celor religioase sã decidã ce este cel mai bine pentru familie şi pentru cuplu, pentru tinerii şi copiii noştri fãrã a ne consulta şi fãrã a ține seama de pãrerea noastrã. Da, chiar şi în Bisericã şi nu doar în societate este foarte important sã recuperãm capacitatea de a vorbi, ca oamenii sã-şi exprime atât experiența lor de viațã de familie şi de cuplu cât şi propria experiențã împreunã cu Dumnezeu. Acest lucru este o îmbogãțire şi un ajutor pentru toți.
La fel ne putem întreba cum folosim acest mare dar al vorbirii! Oamenii de ştiințã au constatat cã un om în timpul unei zile pronunțã în medie de la patru mii la şase mii de cuvinte. Dacã cineva ar transcrie aceste cuvinte din timpul unui an s-ar forma o bibliotecã întreagã. Oare am fi mulțumiți dacã am citi ceea ce noi am rostit cu gura noastrã? Cu siguranțã ne-ar pãrea rãu pentru prea multa vorbãrie, pentru cã prea puțin am vorbit cu Dumnezeu şi despre Dumnezeu şi prea mult am vorbit de rãu pe alții, judecând fãrã rost, spunând neadevãruri sau chiar bârfind. De aceea Domnul Isus spune fiecãruia dintre noi: "Effata", adicã deschide-te! Deschide-ți inima la glasul meu şi la iubirea mea! Deschide-ți urechile inimii la şoaptele Duhului Sfânt care îți spune sã te împaci cu mine şi sã obții iertarea mea printr-o spovadã bunã! Deschide-ți buzele pentru a mãrturisi minunile pe care le-am fãcut în tine! Deschide-ți buzele pentru a ajuta, a mângâia pe frații în necazuri! Deschide-te! Iar noi ştim cã Domnul Isus poate realiza şi în noi aceastã minune, important e ca noi sã îl lãsãm sã intre în sufletele noastre. Iar prin forța cuvântului sãu, Isus ne va deschide urechile sufletului şi ne va dezleaga şi nouã limba pentru a fi cu adevãrat în relație cu Dumnezeu şi între noi oamenii. Pr. Adrian Blãjuțã |
Breviar Online
|
|
© 2017 Parohia Romano-Catolică "Fericitul Ieremia" Bacău |
||
Niciodatã în istoria sa, pãmântul nu a fost atât de populat şi oamenii în legãturã între ei ca astãzi: sute de canale de televiziune, sateliți, internet, telefon mobil, fãrã sã uitãm de radio, cinematograf etc. Acestea au fãcut ca lumea sã devinã din ce în ce mai micã, un adevãrat "sat global". Dar, paradoxal, creşterii abrupte a comunicãri nu-i corespunde şi creşterea solidaritãții între locuitorii planetei, îmbunãtãțirea cantitativã de comunicare nu este direct proporționalã cu îmbunãtãțirea calitãții sale: globalizarea comunicãrii nu realizeazã o unitate, doar o piațã mare unde se învârt şase miliarde de singuratici care discutã, vorbesc între ei cu mare dificultate.
De aceea, pentru a veni în ajutorul omului, Dumnezeul lui Israel şi a lui Isus din Nazaret, care este Dumnezeul revelației şi, prin urmare, al comunicãrii, se descoperã şi începe un dialog cu oamenii. Ca şi în orice alt dialog, şi Dumnezeu intrã într-o dinamicã al apelului şi al rãspunsului. Dumnezeu, ca "apelant" comunicã, se adapteazã limbii noastre, se adapteazã la condițiile "stației receptoare" - inima omului. Acest lucru ne descoperã nemãsuratul mister al iubirii lui Dumnezeu fațã noi. Este tipic iubirii de a coborî pânã la nivelul celui iubit. Când Dumnezeu, în marea sa bunãvoințã, a luat inițiativa de a propune omului împãrtãşirea vieții sale divine, intrã în dialog cu omul, iar pentru a realiza aceastã comunicare cu omul, Dumnezeu a fãcut şi mai mult: a devenit el însuşi om. Se realizeazã un adevãrat salt al calitãții comunicãrii: în Fiul sãu, Isus din Nazaret, Cuvântul veşnic fãcut trup, Dumnezeu nu doar dialogheazã şi rãmâne invizibil, aşa cum era în cuvintele profeților şi înțelepților din Israel, dar se face el însuşi prezent, personal.
Oare nu e adevãrat cã suntem surzi cu inima atunci când, din cauza mândriei şi a egoismului, prinşi de grijile zilnice şi în special de goana dupã lucrurile acestei lumi, nu dãm atenție cuvântului pe care Dumnezeu ni-l adreseazã prin Biblie sau prin Bisericã? Gãsim tot felul de pretexte pentru a nu asculta glasul lui Dumnezeu: nu avem timp pentru lectura Sfintei Scripturi, ni se pare cã predica ce explicã cuvântul divin este plictisitoare şi aşa mai departe. Și creştinul poate deveni surd la glasul lui Dumnezeu din conştiința sa, la necesitãțile aproapelui sãu, iar din aceastã cauzã poate deveni şi mut, uitând sã-şi deschidã buzele pentru a-l lãuda pe Dumnezeu, pentru a-i cere ajutorul, sau pentru a adresa aproapelui o vorbã de încurajare, de speranțã. Se spune cã odatã s-au întâlnit doi rabini ce se cunoşteau de foarte multã vreme. Primul i-a reproşat însã celui de-al doilea: "Tu nu îmi eşti prieten adevãrat, cãci nu ai citit în sufletul meu care este suferința mea şi nu m-ai ajutat!" Celãlalt a replicat: "Tu eşti cel care nu îmi eşti prieten adevãrat, cãci nu mi-ai spus care este suferința din sufletul tãu, pentru ca sã te ajut!"
Dacã Domnul ne face darul capacitãții de a asculta cuvântul sãu şi de a proclama cu buzele bunãtatea sa, tot el ne va cere şi cont de cum am folosit acest dar. Este necesar sã ne supunem deseori unui examen al conştiinței cu privire la acest fapt. Ne putem întreba cât timp dedicãm ascultãrii cuvântului lui Dumnezeu din Biblie. În viața de familie şi de cuplu: Vorbim? Cât timp dintr-o zi este dedicat pentru a vorbi într-adevãr cu soțul, soția, pentru a vorbi despre dorințele, despre greutãțile de la muncã? Sau cât timp ne petrecem în comunicãri banale, "comunicãri de serviciu"? Privim? Cat timp ne petrecem uitându-ne în ochii celeilalte persoane, încercând sã vedem prin ochi neliniştile inimii, temerile, aşteptãrile? Ascultãm? Cat timp dedicãm celeilalte persoane, ce are ea de spus, fãrã ca sã ne gândim deja la ce trebuie sã spunem noi sau, mai rãu încã, la ce va trebui sã facem mâine? Apoi, cu copii: Vorbim noi cu ei despre lucruri profunde, despre preocupãri, greutãți, temeri, dar chiar şi despre bucurii? Îi privim în ochi, cel puțin o datã pe tot parcursul zilei? Îi ascultãm noi cu adevãrat? Sau atunci cand vorbim în timp ce-i însoțim la grãdinițã sau la şcoalã, gândul nostru este deja la locul de muncã?