Fericitul Ieremia, Valahul

Începutul cultului în cinstea fericitului Ieremia

Confrații care l-au cunoscut pe fratele Ieremia au spus despre el cã este un "sfânt". Autoritatea lui Ieremia asupra contemporanilor era atât de mare încât se prezenta ca un adevãrat cult. Ea este mãrturisitã de un biograf prin sinteza pe care o face descriind astfel despãrțirea sa pãmânteascã de oameni: "Mulțimea izbuti sã rupã poarta şi sã dea buzna în mãnãstire. Îmbulzeala a fost atât de mare, încât cu greu s-a fãcut loc şi unora din nobilime, printre care don Fabrizio Caraffa, care cu lacrimi în ochi sãruta mâinile mortului. Evlavia şi înflãcãrarea cu care vizitatorii îi sãrutau mâinile, picioarele şi obrazul defunctului erau din cale afarã de mari. Mai mult: unii, pe ascuns, îi trãgeau firele bãrbii şi pãrul din cap, ori tãiau cu foarfecele şi cu cuțitele, bucãțele din veşmânt... îmbrãcãmintea era fãcutã fãrâme, iar petecele dispãreau cât ai clipi în mulțime...".

În ziua morții fratelui Ieremia, cãlugãrii nu mai ştiau ce sã facã. Ba îl mutau în sacristie, ba în bisericã, ba în bucãtãrie... L-au îmbrãcat de câteva ori deoarece iubitorii de relicve rupeau din veşmintele sale. Noaptea târziu se mai liniştirã spiritele şi atunci pãrintele provincial hotãrî ca ceremonia înmormântãrii s-o facã a doua zi dimineața. Trupul a fost închis într-un sicriu de lemn, transportat în bisericã şi depus în mormântul gata pregãtit din Capela Crucifixului numitã şi capela relicvelor. La cinci zile dupã înmormântare, în toiul nopții, trupul a fost din nou dezgropat pentru a fi pus într-un sicriu de plumb oferit de principesa de Stigliano. Nu era alterat şi nu devenise rigid asemenea unui cadavru obişnuit. Sicriul de plumb a fost aşezat în cel de lemn şi astfel a fost coborât din nou în mormânt iar deasupra lui a fost aşezatã lespedea de piatrã.

Dupã înmormântare, s-a procedat la strângerea documentelor în vederea proclamãrii oficiale a sfințeniei umilului cãlugãr. Dupã 2 ani, în 1627, dosarul a fost înaintat papei Urban al VIII-lea, care l-a acceptat şi astfel Ieremia urma sã primeascã titlul de "fericit". Au depus mãrturii sub jurãmânt 147 de persoane.

Amintirea acestui cãlugãr sfânt a fost legatã de contemporani de țara de origine şi astfel a fost cunoscut şi cinstit în timp prin îmbinarea a douã cuvinte: "Ieremia Valahul".

În 1631 Sfântul Scaun a supus procesul de beatificare unei noi proceduri în virtutea cãreia procesul avea sã fie reluat în 1672. La 29 decembrie 1674 cauza era înaintatã Sfintei Congregații a Riturilor. Papa Clement al X-lea dispunea inițierea noii etape, iar la 3 martie 1677, fericitul papã Inocențiu al XI-lea semna decretul pontifical de continuare a lucrãrilor. În tot acest timp minunile fratelui Ieremia continuau. La 6 iulie 1680, Sfânta Congregație a riturilor ordona cercetarea amãnunțitã a cazului, iar la 3 septembrie 1682 Sfântul Scaun confirma validitatea procedurilor şi a probelor înaintate. Cardinalul Innico Caracciolo, arhiepiscop de Napoli, a fost desemnat sã procedeze la recunoaşterea moaştelor şi la strãmutarea lor într-un loc mai potrivit. Actele referitoare la strãmutarea moaştelor, înaintate Sfintei Congregații a Riturilor la 28 noiembrie 1682, au dispãrut în mod inexplicabil.

Între timp, în anul 1670, a apãrut la Napoli cartea "Viața şi faptele minunate ale cuviosului Ieremia Valahul", scrisã de un confrate capucin contemporan, pr. Francisc Severini. Ea a fost transcrisã ulterior din dialectul local în limba italianã de Francisc Orestano.

La 26 septembrie 1687, papa Inocențiu al XI-lea a dat indultul pentru discutarea caracterului eroic al virtuților Slujitorului lui Dumnezeu într-o singurã adunare plenarã a Sfintei Congregații a Riturilor. Din motive necunoscute, aceastã discuție nu a avut loc. Când beatificarea pãrea sigurã, din motive exterioare cauzei, dar care nu se cunosc, lucrãrile au stagnat iar venerabilul Ieremia Valahul avea sã stea în umbrã timp de douã veacuri şi jumãtate.

Providența însã l-a scos la luminã. În martie 1905 cãrturarul Gheorghe Sion avu surpriza sã gãseascã la un anticar din Roma o carte veche, cu copertele scorojite, intitulatã "Viața fratelui Ieremia Valahul". Era prima biografie a fericitului. Aceasta ajunse în mâinile lui Nicolae Iorga şi apoi la Academia Românã, în 1914. Demersurile episcopilor catolici şi a nunților apostolici au fost fãrã rezultate deoarece documentele procesului din secolul al XVII-lea erau puțin cunoscute.

În 1926 istoricul de la Cluj, Ilie Dãianu, luptãtor memorandist, publicã lucrarea "Un sfânt pribeag român". Hotãrâtoare însã a fost inițiativa profesorului ortodox Grigore Manoilescu, publicist cunoscut şi om de culturã care a publicat în 1944 o scurtã biografie a lui Ieremia Valahul din seria de portrete "Români dãruiți altor neamuri". Acest profesor s-a preocupat de gãsirea moaştelor cãlugãrului român, care au fost pierdute în secolul al XVIII-lea, în condițiile suprimãrii ordinelor religioase. Moaştele au fost gãsite în ziua de 14 octombrie 1947, în apropierea altarului central al bisericii conventului din Napoli şi au fost transferate mai târziu, în februarie 1948, la Roma, în biserica "Sfântul Laurențiu".

Regãsindu-se moaştele fericitului Ieremia, avea sã se reia şi procedura de beatificare de la punctul în care rãmãsese în 1687, procedându-se conform normelor comune stabilite de Codul de Drept Canonic. La 18 decembrie 1959, Sfântul Pãrinte Ioan al XXIII-lea promulgã decretul prin care era recunoscut caracterul eroic al virtuților fratelui Ieremia. Printre altele, a spus: "În ochii nevinovați ai fratelui Ieremia se oglindeau nesfârşitele plaiuri ale patriei sale pãmânteşti spre care el se gândea mereu cu filialã afecțiune. Dar nu era un strãin pe meleagurile Italiei. Poporul napolitan, admirabil în judecãțile sale şi plin de entuziasm în simpatii, l-a iubit atât în viațã cât şi dupã moarte pe acest fiu adoptiv".

La 12 decembrie 1961, rãmãşițele pãmânteşti i-au fost readuse la Napoli şi înmormântate în biserica Neprihãnitei Zãmisliri. Mormântul aflat în bisericã este ținta unui continuu pelerinaj. Nu au lipsit nici de data aceasta minunile.

Dupã analiza vieții sale, a fost declarat oficial fericit de cãtre papa Ioan Paul al II-lea la 30 octombrie 1983. ținând cont de logica umanã, fratele Ieremia nu este o figurã de prim-plan, fiind un cãlugãr umil, lipsit de orice formã de culturã, chiar elementarã. Nu s-a evidențiat în viațã prin fapte extraordinare, dar a ştiut sã împlineascã mereu voința lui Dumnezeu. A fost un "om simplu şi drept, care se temea de Dumnezeu şi se ferea de pãcat", desãvârşit din orice punct de vedere, plin de frica lui Dumnezeu, fugind de orice rãu, model de perfecțiune şi de sfințenie.

Papa Ioan Paul al II-lea a spus atunci, printre altele: "Al treilea fericit (declarat astãzi) este fratele capucin Ieremia Valahul, un fiu al României, acea nobilã națiune care poartã în limbã şi în nume amprenta Romei. Declararea ca fericit a acestui slujitor fidel al Domnului, dupã trei secole de tãcere misterioasã este rezervatã zilelor noastre marcate de o preocupare continuã, la nivel internațional, pentru ecumenism şi solidaritate între popoare. Fericitul Ieremia Valahul, venind din România în Italia, a unit prin trãirea sa Orientul cu Occidentul, trasând o punte simbolicã între popoare şi între Bisericile creştine.

Izvorul nesecat al vieții sale interioare a fost rugãciunea, care îl face sã creascã încontinuu în iubirea fațã de Tatãl şi fațã de frați. Avea mereu inspirație şi forțã din meditarea neîntreruptã a Crucifixului, din intimitatea cu Isus Euharisticul şi dintr-o filialã devoțiune fațã de Maica lui Dumnezeu. El s-a oferit pe sine pentru cei sãrmani, folosindu-se de toate mijloacele pentru a le uşura suferințele. Cu o generozitate a sufletului spunea cã era obligat sã se inspire din iubirea Pãrintelui Ceresc şi sã acorde în mod gratuit ceea ce a dobândit, pentru a le împãrtãşi la rândul sãu celor ce se aflã în dificultate. În munca de îngrijire a bolnavilor a cheltuit toatã bogãția generozitãții sale şi toatã abnegația sa istoricã. Se îngrijea fãrã nici o obosealã de bolnavi şi îşi rezerva ca un privilegiu serviciile cele mai umile şi mai obositoare, alegând pe bolnavii cei mai dificili şi mai exigenți. O dragoste aşa de mare şi neobişnuitã nu putea rãmâne ascunsã între zidurile mãnãstirii. Diferiți demnitari bisericeşti, nobili şi simpli țãrani, îl cãutau la cãpãtâiul lor pe fratele Ieremia Valahul. Și chiar într-o astfel de situație, când a mers sã viziteze pe un bolnav într-o zi rece de iarnã a contractat o pleuropolmonitã, care i-a distrus sãnãtatea şi rezistența fizicã.

Adresându-mã vouã, românilor, în limba voastrã, mã bucur cã ați cerut sã fie aşezatã în candelabru aceastã fãclie aprinsã. Voi ați descoperit mesajul lui şi v-ați unit în jurul persoanei lui, care sintetizeazã şi exprimã tradiția voastrã creştinã şi aspirațiile voastre. În istoria voastrã bimilenarã, atât de bogatã, cu atâtea valori de credințã, Ieremia Valahul este primul român care este ridicat oficial la gloria altarelor. El, care în viața sa a realizat o sintezã armonioasã între patria naturalã şi cea adoptivã, sã contribuie acum, proclamat fericit, la promovarea pãcii între națiuni şi la unitatea creştinilor, arãtând cu exemplul sãu drumul principal, adicã dragostea activã pentru frați".

Dupã aceastã zi, cardinalul Carrado a spus: "Iubit de conaționalii sãi, ortodocşi şi catolici, fericitul Ieremia îi poartã pe drumul ecumenismului grãbind ora când vor fi o singurã inimã, şi un singur suflet pe toți cei care cred în Cristos. Fermecãtorul frate Ieremia se întoarce pentru a semãna şi astãzi minunile de iubire şi de pace în țara sa adoptivã, Napoli, care simte mai mult ca oricând nevoie de el. Suntem recunoscãtori iubitului pãrinte Francisc Saverio Toppi care ne face sã pãtrundem în spiritul noului fericit, prezentându-i viața în stil plãcut şi cu respect fațã de realitãțile istorice. (...) Din ceruri, din slava viziunii beatificãrii şi a iubirii sã-şi ia zborul aceastã pãsãricã plecatã din Valahia şi sã anunț Italiei şi lumii o primãvarã nouã pentru Biserica lui Dumnezeu".

Întrucât acest sfânt a trãit departe de meleagurile natale a dus la o necunoaştere totalã din partea românilor. Chiar şi dupã anul 1947, data regãsirii moaştelor fratelui Ieremia, puțini creştini din România au auzit vorbindu-se despre acest "valah sfânt".

Ziua de 30 octombrie 1983 este un punct de plecare în dezvoltarea cultului fericitului Ieremia, mai ales în Moldova, țara de origine a "omului care nu voia sã meargã în iad". Pãrintele Eduard Sechel, paroh de Oneşti, avea sã mãrturiseascã: "Fericitul Ieremia este unicul român ridicat la cinstea altarelor. A fost un moment de mare bucurie şi speranțã pentru noi toți. Și de fapt, orizonturile noastre blocate de regimul comunist au început sã se deschidã. Eu personal, am cãpãtat o mare încredere în fericitul Ieremia". Din acel an, în majoritatea bisericilor catolice din Moldova se fac devoțiuni speciale în cinstea fericitului Ieremia, în special în zilele de luni.

© 2017 Parohia Romano-Catolică "Fericitul Ieremia" Bacău
Str. Digu Bîrnat, 4, 600349-Bacău; tel. 0234/577471; e-mail: pfibacau@gmail.com