Fericitul Ieremia, Valahul

Fericitul Ieremia - profil biografic

Aşa cum ne prezintã autorii unor studii şi cãrți care trateazã despre viața cãlugãrului capucin plecat din Moldova în "țara unde este papa şi trãiesc oameni sfinți", nici astãzi nu se ştie cu exactitate locul de naştere al fericitului Ieremia. Ar putea fi Piatra Neamț - municipiul aşezat pe malul râului Bistrița; ar putea fi Sasca - un sat cu 600 de locuitori, care ne aminteşte foarte mult de Tațo, de care vorbesc izvoarele istorice; ar putea fi Șcheia - unul din satele în care se presupune cã s-a nãscut Ion Stoica. Dupã biograful Teodosie Davontri, Șcheia nu ar fi altul decât numele pe care l-au dat ungurii lui Tațo. Multe alte localitãți, cum ar fi Sascut, se mândresc la gândul cã ar putea fi locul unde s-a nãscut fericitul Ieremia. Cert este cã s-a nãscut la 29 iunie 1556, în sãrbãtoarea sfinților Petru şi Pavel, iar la Botez a primit numele Ion.

Pãrinții lui Ion Stoica erau țãrani, agricultori. Chiar şi el, pânã la vârsta de 18 ani, a muncit din greu sub arşița soarelui de varã sau în gerurile crude ale iernii din Moldova. Pãrinții sãi se numãrau printre puținii catolici existenți într-o populație predominant ortodoxã, luteranã, calvinistã sau husitã. Aşa cum ne aratã documentele istorice ale vremii, catolicii au suferit deseori adevãrate persecuții din partea ortodocşilor. Aceste încercãri i-au convins tot mai mult de adevãrata religie catolicã şi au învãțat sã priveascã la Italia ca la o adevãratã patrie a sfinților. Mama Margareta îi spunea deseori copilului sãu: "Dincolo de aceşti munți, în Italia, trãiesc cãlugãri sfinți. La Roma este papa, pãrintele tuturor creştinilor". Chiar şi tatãl sãu, Stoica Costist, arãtându-i pãsãrile, spunea cã acestea sunt rugãciunile cãlugãrilor sfinți care trãiesc în Italia.

De la pãrinții sãi, Ion a învãțat iubirea fațã de Dumnezeu şi aproapele. Pãrinții sãi fãceau multe opere de caritate, ajutându-i pe cei sãraci: într-o iarnã rece şi friguroasã, au dat lemne la toatã lumea, în timpul unei secete, mama sa oferea pâine la flãmânzii satului. Astfel, Ion a învãțat de la mama sa sã dãruiascã ce este mai bun sãracilor.

Încetul cu încetul s-a nãscut în inima tânãrului dorința de a merge în Italia pentru a deveni sfânt. Într-o zi, mergând cu carul la târg, a întâlnit un bãtrânel cu privirea blândã, care i-a prezis: "Nu va trece un an şi vei trece prin sud. Va trebui sã suferi mult. Nu te teme, la sfârşitul cãlãtoriei vei intra în slujba unui mare domn şi vei avea multã bucurie. Vei fi rãsplãtit din belşug". Nu a trecut mult timp de la acest moment şi iatã cã într-o zi, fãrã a spune nimãnui nimic, nici mãcar mamei sale, Ion a pãrãsit casa şi familia, pornind într-o lungã cãlãtorie. Italia era foarte departe. Erau peste 2000 de km de strãbãtut pe jos, printre munți, vãi, fluvii şi râuri necunoscute.

În anul 1574, tânãrul Ion, trecând râul Trotuş, ajunge la Braşov, apoi la Sibiu, în Transilvania. Strãbãtând Carpații se opreşte la Alba Rigala (azi Alba Iulia); acolo rãmâne mai mult timp colaborând la construirea zidurilor cetãții. În acea perioadã, în catedrala de lângã reşedința episcopului catolic, Ion Stoica s-a rugat pentru a fi luminat şi a gãsi o soluție pentru a ajunge în Italia. Aici a cunoscut Ion pe marele principe catolic Ștefan Batori, care trãia în acel palat şi care s-a îmbolnãvit grav de o boalã misterioasã. Nu i-a folosit la nimic îngrijirea oferitã de medicului Petru Giacomo, chemat special de la Bari. În schimb, acest medic a fost persoana de care s-a folosit Providența divinã pentru a-l ajuta pe Ion sã ajungã cât mai repede în Italia. ținând cont de rugãmintea unui prieten român, doctorul l-a luat şi a traversat cu el Ungaria şi Iugoslavia, ajungând în cele din urmã la Bari.

În Italia, Ion şi-a dat seama cã frații cãlugãri erau creştini buni aşa cum îi povestea odinioarã mama sa. În schimb, ți-a dat seama cã moldovenii erau mai buni decât creştinii din Bari. Conaționalii sãi nu se îmbãtau şi nu se certau ca barezii. Temându-se cã îşi va osândi sufletul şi va merge în iad, Ion a luat hotãrârea de a se întoarce acasã în Moldova.

Ajungând în port, de unde voia sã ia vaporul, a întâlnit iarãşi un bãtrânel necunoscut care l-a strigat pe nume: "Ion, Bari nu reprezintã toatã Italia, mai este Napoli, Roma, unde sunt creştini buni precum ți-a povestit mama". Ion a cugetat câteva clipe şi s-a hotãrât sã încerce la Napoli, un oraş care avea pe vremea aceea (1578) peste 200.000 de locuitori. Acolo, Ion şi-a fãcut o frumoasã impresie despre credincioşi, dar şi despre ospitalitatea napolitanilor. De la amvoane, cãlugãrii capucini condamnau pãcatele şi chemau credincioşii la convertire.

Lui Ion i se fãcu din nou teama de iad; de aceea într-o zi se hotãrî sã îşi realizeze visul de a deveni cãlugãr. Fãrã a mai pierde timpul, a mers sã batã la poarta mãnãstirii cãlugãrilor capucini "Sfântul Efrem cel Vechi". "Nu vreau sã merg în iad", spunea el superiorului mãnãstirii, pãrintele Serbano Dacifone. Acesta nu îl primi imediat, dar vãzând într-însul stãruința şi simplitatea franciscanã l-a acceptat cu bucurie. Provincialul îl încredințã pe Ion fratelui Pacifico, pe care cronica îl aminteşte ca fiind un cãlugãr sfânt.

Dupã câteva luni, Ion a fost trimis la mãnãstirea din Sesaonica pentru a face noviciatul. Conventul se afla la 3 km de oraş, situat într-o vale verde cu copaci sãlbatici, piersici şi caişi. Ion şi fratele Pacifico au mers cu plãcere la acest convent, care dupã tradiție a fost înființat de sfântul Francisc. În acest convent, la 8 mai 1578, Ion a îmbrãcat haina capucinã şi pe obraz a început sã-i creascã barba, la fel ca prietenul lui Pacifico. A primit un nou nume: "Ieremia Valahul". Era unul dintre cei mai buni novici. La terminarea noviciatului şi dupã depunerea voturilor de trei ani, a fost trimis la conventul "Sfântul Efrem cel Vechi", pentru a ajuta la bucãtãrie. Fãcea totul nu din milã, dar din dragoste.

Foarte devotat pãtimirii lui Cristos şi Preacuratei Fecioare, a compus rugãciuni pline de iubire, iar atunci când era jignit rãspundea cu umilințã: "Nici nu mi-am dat seama". Puritatea şi umilința l-au transformat într-un înger în continuã adorație a Preasfântului Sacrament.

În 1583 a fost trimis la Patuori, o localitatea situatã pe înãlțimi, la micã distanțã de Solfataro. Acolo mergeau frații cu dureri reumatice, dar nu puteau rãmâne prea mult din cauza aerului nesãnãtos. În acei ani au murit mulți frați. Din aceastã cauzã, fratele Ieremia a fost transferat la conventul "Sfântul Efrem cel Nou", unde se înființase o infirmerie.

Fratele Ieremia a rãmas în acel loc 40 de ani, îndeplinind funcția de infirmier. Îi îngrijea pe toți cu multã dragoste. Fratele Salvadori îl chemã fãrã nici un rost în fiecare noapte la cãpãtâi; fratele Anselm îl obligã sã-i asculte predicile, fratele Maoro se plânge cã nu se poate aşeza singur în pat... Emanuel din Napoli scrie cã fratele Ieremia a format un grup de frați care iubeau rugãciunea, cãlugãrul român fiind o adevãratã şcoalã de spiritualitate. O iubea foarte mult pe Preasfânta Fecioarã Maria, pe care o numea "mãicuțã" şi îi îndemna pe ceilalți sã se roage zilnic câte 3 "Bucurã-te Reginã": dimineața pentru pãcãtoşi, la amiazã pentru muribunzi şi seara pentru sufletele din purgator.

Într-o noapte din anul 1600, înainte de sãrbãtoarea ridicãrii la cer a Preasfintei Fecioare Maria, a avut plãcerea sã o vadã cu pruncuşorul Isus în brațe. O întrebã: "Dacã tu eşti regina şi patroana cerului, de ce îți lipseşte coroana de pe frunte?" Ea i-a rãspuns: "Coroana mea este Fiul meu". Deşi fratele Ieremia a încercat sã ascundã aceastã minune a arãtãrii Maicii Domnului nu a reuşit şi pânã la urmã a trebuit sã dezvãluie aceastã tainã. Dupã ce a relatat totul mulțimii aflatã în stare de euforie, dupã ce cu toții au intonat cântecul "Salve Regina" şi aceştia s-au retras, rãmânând singur cu confratele sãu, fratele Ieremia a constatat cã nu mai avea nici cingãtoare, nici Rozariul de la brâu, nici bastonul, iar cineva îi smulse chiar şi peticele de la haina monahalã, pe care o purta de peste treizeci de ani. Prințesa de Bisignano, Izabella della Rovere, aflând vestea apariției a adus la palatul ei pe fratele Ieremia şi pe un pictor care dupã descrierea minuțioasã a cãlugãrului a încercat sã redea într-o picturã imaginea Preacuratei cu Pruncul în brațe. Prințesa porunci sã se facã mai multe copii care se rãspândirã în tot regatul. Devoțiune cãtre Maica Domnului a luat o amploare deosebitã în acele locuri.

Fratele Ieremia vedea în bolnavi mãdulare suferinde ale lui Cristos şi de aceea se apropia de ei cum s-ar fi apropiat de Isus însuşi. Pentru el nu avea importanțã dacã bolnavul se poartã bine sau nu dacã are vreo boalã gravã sau nu, molipsitoare sau nu. Fãcea totul cu minuțiozitate, dragoste, neobosit şi total dezinteresat. Cu mãiestrie înnãscutã pãstra o curãțenie desãvârşitã şi chiar crea un ambient plãcut. Seara târziu, când toți se retrãgeau spre odihnã, umilul nostru frate mergea în capela infirmieriei unde se ruga, dialoga cu Isus şi-l adora... şi erau bolnavi contagioşi, canceroşi, atinşi de podagrã sau grave boli de piele sau chiar psihici. Despre chipul de înger al umilului copil de moldovean avea sã se vorbeascã din ce în ce mai mult.

În fața bolnavilor apãrea cu o fațã iradiind de bucurie, inspirându-le încredere şi fãcând pe cãlugãrii bolnavi sã înțeleagã sensul suferinței: unirea acesteia cu Jertfa Mântuitorului pentru salvarea omenirii. Nu fãcea nici o diferențã între cãlugãrii simplii şi cei cu diferite ranguri în ierarhie sau proveniți din aristocrație. Știa cum sã se poarte cu fiecare în parte chiar cu bolnavii psihici.

Simpla sa prezențã sau atingere le aducea bolnavilor mângâiere şi alinare în dureri. Respecta cu scrupulozitate disciplina mãnãstirii şi distribuirea medicamentelor prescrise de medic. Dacã fratele Ieremia a încãlcat ceva vreodatã era concurența pe care o fãcea în cerşit celorlalți confrați dar în favorul cãlugãrilor bolnavi sau al caselor sãrace pe care le remarca în calea sa. Astfel cã de multe ori ajungea la mãnãstire cu traista goalã dupã ce de fapt o umpluse.

Uneori fratele Ieremia recurgea la vindecãri prin rugãciune asociatã cu credințã, puritate, umilințã, caritate. A ajuns sã vindece boli cum erau migrena, ipohondria, obsesii diavoleşti etc. Cãlugãrul valah se slujea de semnul crucii pe care-l fãcea pe fruntea bolnavului, rostind cuvintele: "Puterea lui Dumnezeu Tatãl, Înțelepciunea lui Dumnezeu Fiul, Tãria Duhului Sfânt sã te scape de orice rãu, Isus, Maria, Francisc". Aceste vindecãri erau sãvârşite total dezinteresat, fratele Ieremia, neacceptând nici o platã.

Umilul cãlugãr Ieremia a fãcut numeroase minuni care în mare parte constau din vindecãri de boli incurabile aducãtoare de mare suferințã şi moarte. Documentele vremii consemneazã astfel de fapte miraculoase, menționându-se numele şi familia celui vindecat, localitatea, martorii, medicul ce a constatat minunea, boala de care a fost vindecat. Dupã ce am vãzut cã a fãcut minuni asupra sa personal, prin rugãciuni la Preacurata iatã cã fratele Ieremia se îndreaptã cu umilințã şi milã spre cei suferinzi, neținând cont din ce pãturã socialã fãceau parte. Avea o singurã rezervã: nu voia sã fie el lãudat sub nici o formã. Astfel spunea: "Eu te însemn şi Dumnezeu sã te vindece". Deşi se ferea categoric de ispita mândriei cu variantele ei, în fratele Ieremia umilința a fost învinsã doar de milã.

Fericitul Ieremia a fost chemat de Domnul în ziua de 5 martie 1625. În acea zi, pãrintele Francisc Severini a intrat la fratele Ieremia şi l-a îmbãrbãtat, vorbindu-i de Sfânta Fecioarã, dar i-a inspirat şi umilința bazatã pe marea milostivire a lui Dumnezeu şi pe Sângele prețios al lui Cristos, pentru ca din slãbiciune sã nu cadã în pãcatul mândriei. Și n-a cãzut. În final privi cu încredere crucifixul şi icoana Sfintei Fecioare, se ridicã puțin, întinzând brațele ca pentru a întâmpina pe cineva şi şopti zâmbind: "Da, Isuse, vin! Mulțumesc!" Îşi dãdu sufletul în mâinile Pãrintelui ceresc, bucuros sã moarã asemeni lui Isus, în urma unui act de ascultare şi iubire. Avea şaizeci şi nouã de ani, dintre care patruzeci şi şapte trãiți în cãlugãrie.

Imediat dupã moarte, faima sfințeniei sale a cuprins mulțimile de orãşeni şi țãrani pânã la mare distanțã de Napoli, iar viziunile lui i-au întãrit în credințã pe toți cei care îl ascultau şi îi înțelegeau rostul cuvântului.

Pr. Alois Moraru

© 2017 Parohia Romano-Catolică "Fericitul Ieremia" Bacău
Str. Digu Bîrnat, 4, 600349-Bacău; tel. 0234/577471; e-mail: pfibacau@gmail.com